Seabiscuit, calul care a făcut America să viseze

Seabiscuit ( 23 mai 1933 – 17 mai 1947), cu o înălțime de doar 1,52 metri, nu a arătat imediat adevăratul său potențial, deși s-a născut dintr-o mamă și un tată cu un pedigree important și cariere de succes. La prima vedere un cal plin de defecte, printre care se număra o alergare atipică și dezordonată, definită de mulți drept un impediment major care nu îi va permite sa câștige o cursă.

În anul 1938, în plină criză economică americană, trei erau subiectele care animau zilnic discuțiile: președintele Franklin Delano Roosevelt, Adolf Hitler și un cal pursânge robust, cu picioare scurte și genunchi mari, călărit de un jocheu cu un ochi. Se numea Seabiscuit și s-a născut la 23 mai 1933 la Lexington. A reprezentat mândria și rezistența unui popor oprimat de sărăcie și șomaj cauzate de marea criză economică din anul 1929.

Seabiscuit își petrecea zilele mâncând și dormind pentru perioade lungi. Primul său antrenor, “Sunny Jim” Fitzsimmons, celebru pentru că a câștigat mai multe competiții cu un alt cal, a realizat imediat că era foarte leneș și refractar la orice tip de antrenament. În ciuda eforturilor sale, calul părea dezinteresat și puțin dispus să coopereze. Antrenorul știa că va trebui să găsească o modalitate diferită de a motiva și implica noul său elev, folosind tehnici de antrenament mai răbdătoare și stimulente potrivite temperamentului dificil al calului. Cu timpul și dedicarea, spera să poată depăși această provocare și să obțină rezultate pozitive cu calul leneș. În ciuda obiceiurilor sale, a încercat să treacă de la o abordare blândă la una mai severă, folosind chiar și biciul, dar, în cele din urmă, a fost nevoit să renunțe, constatând cu dezamăgire că biciul îl făcuse nervos și incontrolabil pe Seabiscuit. În încercarea de a salva o situație imposibila, antrenorul a decis să-l folosească în curse mai puțin solicitante, dar fără niciun rezultat pozitiv, deoarece Seabiscuit a pierdut zece curse din zece. Prin urmare, calul a fost “pensionat”. După câțiva ani, s-a încercat din nou calea competițiilor, dar rezultatele au continuat să fie dezamăgitoare. Proprietarul a decis să-l vândă pentru 8.000 de dolari lui Charles Howard, un om de afaceri din sectorul auto care, în urma morții fiului său, Frank, și a divorțului de soția sa, a renunțat la comerțul cu mașini, rămânând fascinat de lumea ecvestră.

Howard i-a încredințat pregătirea lui Tom Smith, un antrenor cunoscut, care a demonstrat de-a lungul carierei sale o mare familiaritate cu, caii. Smith, care, cu metodele sale de antrenament neobișnuite, l-a scos treptat pe Seabiscuit din starea de letargie. De exemplu în boxul lui, pentru a-l îmblânzi, a pus un alt cal, un cățel alb și o maimuță. A ordonat să nu se facă zgomote sau să-l deranjeze în timpul somnului, chiar dacă era lung.

Pasul succesiv, Seabiscuit avea nevoie de un jocheu. Un călăreț care să poată călări un cal dificil și temperamental. Mulți au renunțat chiar să încerce, de teamă să nu fie aruncați din șa. A fost angajat, prin urmare, un tânăr irlandez cu un trecut tumultuos, pe nume Red Pollard, care până în acel moment, își câștigase existența ca boxer. La prima lor întâlnire, Pollard i-a oferit lui Seabiscuit o bucățică de zahăr, pe care calul a acceptat-o cu plăcere, lăsându-se mângâiat. Acest lucru era ceva rar întâlnit, deoarece Seabiscuit nu lăsa pe nimeni să se apropie de el. Astfel, s-a născut între cei doi un raport de încredere reciprocă care a durat toată cariera lui Seabiscuit.

Începutul alături de Charles Howard (proprietar), Tom Smith (antrenor) si Red Pollard (jocheu) nu a fost deloc încurajator. Înfrângere suferită la Santa Anita nu a ajutat deloc acesta noua aventura si părea de neexplicat. Calul, după un start fulminant, era în fruntea cursei când Pollard, în apropierea liniei de sosire, a încetinit. Cursa a fost câștigată, chiar dacă cu câțiva centimetri, de Rosemont. Ziarele s-au năpustit asupra lui Howard și Smith, proprietarul și antrenorul, pentru metodele lor neconvenționale folosite, cu Seabiscuit. Pollard, însă, a declarat că a încetinit cursa lui Seabiscuit, în apropierea liniei de sosire, pentru că nu a observat că Rosemont recupera pe partea dreaptă, fiind complet orb de acel ochi din cauza unei accidentări suferite în timpul unui meci de box. Nimeni nu știa despre acest handicap al lui Pollard pentru că el ascunsese acest detaliu, de teamă ca nu va găsi o slujbă sau să o piardă pe actuala.

După acest episod, Seabiscuit a fost de neînvins; a câștigat o mulțime de curse și popularitatea lui a crescut până la a-l face o adevărată vedetă.

Numeroasele victorii au continuat să atragă atenția americanilor și presei sportive, în scurt timp, Howard a reușit să recupereze banii cheltuiți pentru achiziție. Între 1937 și 1938, s-a încercat să se organizeze o cursă între Seabiscuit și War Admiral, (fiul celebrului Man O’War, care era și bunicul lui Seabiscuit), calul campion al coastei de est americane, dar proprietarul său, Samuel Riddle, nu avea de gând să accepte provocarea, deoarece nu îl considera pe Seabiscuit un adversar demn pentru War Admiral. După lungi și aprinse polemici, duelul dintre cei doi galopatori a fost organizat și stabilit pentru luna noiembrie a anului 1938 la Pimlico Race Course, Baltimore, Maryland. Manifestarea a fost imediat considerată de toți ca fiind duelul secolului. Se spune că tribunele erau atât de pline încât a împiedicat comentatorul să ajungă la postul de transmisie radio, obligându-l să facă relatarea de pe marginea pistei cu un microfon improvizat. Cursa a fost urmărită de 40.000 de spectatori și de 40 de milioane de ascultători la radio. Între timp, Pollard suferise un accident grav, așa că a fost înlocuit de George Woolf.

În seara dinaintea cursei, Woolf a mers sa vorbeasca cu Pollard pentru a-l întreba ce strategie sa aplice în timpul cursei. Pollard i-a sugerat să nu-l lanseze pe Seabiscuit la maximul său potențialul, ci să se lase ajuns de War Admiral, încetinind treptat viteza. Potrivit lui Pollard, Seabiscuit „nu suporta să fie pe locul doi”, așa că, de îndată ce observă că are lângă el pe adversar, acest lucru ar fi dezlănțuit adevăratul potențial și va câștiga cursa. Cursa a fost câștigată cu 4 lungimi de avantaj și Seabiscuit a intrat în legendă.

După marea cursa secolului impotriva lui War Admiral, în timpul unei alte curse, a suferit o accidentare la copita stângă anterioară și medicul veterinar a decis să fie retras (pus la pășune), considerând cariera definitiv închisă. În 2 martie 1940, Pollard, care s-a recuperat dupa accidentarea suferita, chiar dacă doar parțial, a decis să participe cu Seabiscuit, la celebra cursă Santa Anita Handicap, care avea un premiu de 121.000 de dolari. Din nou, a câștigat cursa cu o jumătate de lungime, în fata a 78.000 de spectatori.

Pe data de 10 aprilie al aceluiași an, a fost retras definitiv din curse spre dezamăgirea fanilor. “Pensia” și ultimii ani din viata Seabiscuit a trăit la Ridgewood Ranch, în California.

17 mai 1947, probabil din cauza unui atac de cord, Seabiscuit a murit. A fost sfârșitul erei „Biscuitului”! O statuie comemorativă de dimensiuni naturale a fost plasată la Santa Anita Park, în California, și alta la intrarea în Ridgewood Ranch, unde calul își petrecuse ultimii ani. O copie a acestor statui, tot de dimensiuni naturale, este expusă la Muzeul Național din New York.

Statuia lui Seabiscuit de la Santa Anita Park, Arcadia, California

Statuia lui Seabiscuit Ridgewood Ranch

Ceremonia de dezveliere a statuii lui Seabiscuit – Ferma Ridgewood, 23 iunie 2006

Sursa poze: Wikipedia

Curiozitati:

• Seabiscuit a fost numit calul anului in 1938.

• In anul 1949 povestea lui Seabiscuit a fost ecranizata in filmul “The Story of Seabiscuit” de dramă regizat de David Butler cu Shirley Temple și Barry Fitzgerald în rolurile principale, o relatare semi-ficționalizată a calului de curse Seabiscuit.

• În anul 1997, a fost emis un timbru comemorativ la 50 de ani de la marele duel cu War Admiral.

• Poveste lui a fost povestita si in romanul “Seabiscuit: An American Legend” scrisă de Laura Hillenbrand (1999)

• In anul 2003 a fost lansat filmul “Seabiscuit – cursa secolului” ecranizare a romanului “Seabiscuit: An American Legend” scrisă de Laura Hillenbrand